La mijloc de septembrie 2016 am decis sa acceptam invitatia lui Dragos de la FreeRider.ro pentru 3 zile de MTB in zona Campulung Muscel. Zona destul de cunoscuta noua, dar care, dupa cum vom afla, ne rezerva multe surprize.

Ziua 1 – same ol’ same ol’

Vineri ne deschidem pofta de pedalat cu prima urcare din Trofeul Muscelului continuata pana la bancuta de unde-i dam la vale, ne adapam la izvor si continuam pe Magura. Daca la deal urcam relaxati, in ritm de plimbare, la vale este cu totul alta poveste iar traseul foarte uscat face coborarea mult mai distractiva.

Pe urcare Tafu’ nu se intelege deloc cu traseul uscat si presiunea scazuta din furca si amortizor, fornaie si-mi da destul de mult de furca, la vale e mai OK dar un bottom-out la un sant ma convinge sa o las mai moale.

Pe Magura aceeasi poveste, traseul aici este mai putin uscat si-mi gasesc ritmul pe urcari. Desi am facut traseul asta de multe ori, acum este prima data cand “dau” toata coborarea dintr-o bucata, ajung jos cu un maaaaaaare zambet pe fata si cu crampe la picioare. Noile frane Shimano XT se dovedesc a fi la inaltimea asteptarilor, iar Tafu e tare fericit ca nu arata atat de “flashy” ca modelul precedent.

Ziua se incheie in curte, pe pumptrack pentru unii, eu am hotarat ca pumptrack-ul nu e deloc de mine asa ca-mi incerc indemanarea pe traseul de agilitate unde aflu, cu oarecare mirare, ca-s destul de praf.

Ziua 2 – expeditie in Rucar-Bran

Ne incepem ziua cu un mic dejun excelent servit de Irina si ne delectam cu gustoasele dulceturi preparate de ea. Dupa micul dejun si “improspatarea” transmisiilor aruncam bicicletele pe 2 masini si pornim spre Rucar-Bran.

Abandonam masinile in Podul Dambovitei si incepem sa urcam pe Valea Cheii, parte din rezervatia naturala Piatra Craiului, evident fiind rezevatie naturala este plina de pensiuni, case, masini si gunoaie, no comment. Lasam in urma “anomaliile romanesti” si gustul amar lasat de acestea, peisajul devine spectaculos, pensiunile de prost gust se schimba cu case traditionalte invelite in si acoperite cu sindrila.

Vizitam pestera Uluce, legenda spune ca aici se adaposteau haiduci, ca in orice alta pestera aflata in apropierea unei cai de acces cum este Rucar-Bran. Partea care se poate vizita este relativ scurta si poteca alterneaza de-o parte si de alta a paraului care a format pestera. La intoarcere fac mari eforturi pentru a nu aluneca pe pietrele umede fiind incaltat cu pantofii clipless perfect nepotriviti pentru astfel de activitati, halal haiduc.

 

Ajunsi in satul Fundatica facem o binemeritata pauza de masa, dupa care ii dam la vale. Coborarea este “la fix” dupa atata urcare/fals plat, un drum forestier destul de stricat si un rock garden prin albia unui parau este exact ce recomanda doctorul pentru a trata traseele plictisitoare. Si cum prea multa coborare poate sa devina plictisitoare (da, sigur), urmeaza o urcare groaznica pe un drum cu pietre ce par sa aiba vointa proprie. Tafu pare sa se simta mai bine cu mai multa presiune in suspensii si dupa cateva minute bune de scancete, icneli, rugaciuni si injuraturi biruim urcarea marsava.

Un pic de pedalat pe asfalt ne duce spre a 2-a coborare a zilei  (si ce coborare!) un drum pietruit de buna calitate cu inclinatie mare si viraje destul de stranse urmate de portiuni lungi si drepte. Peisajul de poveste si drumul ce te imbie sa dai drumul la frane sunt reteta perfecta pentru o “imprastiere” in decor, din fericire nu se “imprastie” nimeni. Coborarea se continua pe o poteca frumoasa si destul de dificila sapata de un torent prin padure, poteca ce ne duce in comuna Dambovicioara.

Luam pranzul la restaurant apoi pedalam prin chei spre pestera Dambovicioara. Vizitam pestera si urcam inca aproximativ 3km prin cheile Dambovicioarei pana la capatul acestora. Coboram prin chei pana la masini si pornim inapoi, ziua se incheie pe pumptrack si pe traseul de agilitate pentru mine (tot nu-mi iese).

Ziua 3 – Mjollnir

Daca ciocanul lui Thor (Mjollnir) este descris ca fiind cea mai de temut arma, capabila sa niveleze muntii, tura de pe Ciocanu ar putea fi descrisa ca cea mai de “tare” tura din zona Campulung strunita doar de cei vrednici si capabila sa niveleze biciclete, echipament dar si ambitii si aspiratii de rider.

Ziua incepe cu toaleta bicicletelor, mic dejun si pornim pe “drumul din spate” spre Ciocanu. Traseul incepe din Leresti cu un single trail in urcare, urmat o de o urcare mult prea abrupta pentru a 3-a zi de pedalat apoi cu un drum forestier fals-plat in coborare. Drumul forestier se termina intr-un sat, dupa o scurta portiune de asfalt, continuam, tot la vale prin albia unui parau. Paraul este lat si nu foarte adanc iar suprafata de rulare este relativ neteda ceea ce nu poate inseamna decat distractie! Dupa ceva exercitii de echilibru pe 2 podete unul mai daramat decat celalalt ajungem la baza urcarii spre manastirea Ciocanu.

Am facut urcarea asta de cateva ori, stiu ce ma asteapta, asa ca, o iau incet, fara graba. Constat ca pe cea mai dificila portiune pulsul imi este mai jos decat ultima data si ma simt mult mai bine, termin urcarea cu cvadricepsii in flacari iar HRM-ul raporteaza un puls maxim mai scazut decat inainte, nu e rau deloc!

Cand incepem coborarea, surpriza!, nu este traseul pe care-l stiu, ma avant pe o panta abrupta cu cateva “banane”. Primul switchback ma surprinde dar imi revin repede si urmatoarele le abordez cu atentie, Tafu ma asculta docil. Parcurgem traseul cu viteza si facem mici pauze sa ne regrupam, imi incerc mana cu o saritura dar imi trece repede, mai am de exersat. Traseul este din ce in ce mai dificil pe masura ce coboram, viteza creste, pantele sunt din ce in ce mai abrupte si-s presarate cu pietre si radacini. Par sa ma descurc, sunt oare vrednic de Ciocanu? O panta abrupta pe care traseul face un  “S” ma face sa ma opresc, imi cantaresc optiunile si decid sa o abordez in pedale. Dupa primii metri imi dau seama ca este mult prea abrupta si ca Tafu nu are destula aderenta, franez cu putere si ma las intr-o parte. Marginea potecii imi niveleaza toata partea dreapta (fara urmari serioase), se pare ca inca nu-s vrednic de Ciocanu.

Terminam coborarea, ne tragem sufletul si ne rasplatim cu ceva racoritoare si pornim spre casa, pentru ca pe asfalt ar fi fost prea plictisitor, ocolim putin. Ocolul include o urcare scurta si abrupta in plin soare, Tafu se lupta sa caute aderenta prin praf si pietre, in cele din urma o dovedim! Coboram in oras prin traseul amenajat in parc si mergem la masa.

O tura cu masina pana la barajul Rausor si apoi pana la cabana Cuca incheie (inca) un weekend epic la Campulung. Zona este superba, cu nenumarate trasee si peisaje care te lasa fara cuvinte, iar dedicatia si pasiunea lui Dragos si a Irinei ne fac sa o numim, fara a exagera, acasa.