“Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta, mam’ mare, mamițica și tanti Mița au promis tânărului Goe să-l ducă-n București de 10 mai.”

Cam asa si eu: ca sa nu repet dezastrul (vezi aici) de anul trecut mi-am schimbat bicicleta si am achizionat Tafu’.

Cu amintirea inca vie a “performantei” din 2015  si cu Tafu’ pe masina, vineri ne indreptam spre Campulung pentru MTB Skills and Boot Camp – Level 2 cu Marc Sandu, “treapta a 2-a” pentru nostalgici.

 

Ziua 1 – marea hoinareala

Daca un sportiv de talia lui Marc caracterizeaza niste urcari ca fiind “brutale” ar fi bine sa-i dai dreptate, inca ma intreb de ce nu i-am dat dreptate pe deplin. Prima urcare o facem in plin soare iar cuvantul “brutal” pare un pic cam prea uman pentru a descrie prin ce am trecut, dar ce nu te ucide, se va intoarce mai incolo sa termine treaba.

Dupa prima urcare traseul intra in padure si urmeaza o serie de urcari si coborari pe dealurile din jurul Leresti-ului, un traseu incalcit dar foarte frumos. Stiind ce ma asteapta a 2-a zi decid sa nu trag foarte tare la deal si raman in spatele plutonului acestia facand pauze din timp in timp pentru a ma astepta. Este exact scena clasica din desene animate unde lupta principala se muta din loc in loc iar in urma lor este un personaj total defazat care incearca sa se tina dupa ei, ala-s eu.

Ziua se termina cu o coborare frumoasa prin albia unui parau, aici cursantul din fata mea franeaza brusc, Tafu’ se sperie si ma arunca pe jos, “first blood”.

 

Ziua 2 – Mount Doom

Urcarea spre Vf. Iezer, adevartul motiv pentru care sunt aici, lupta mea personala cu Masivul Iezer-Papusa.

Inarmat cu aproape 3 litri de apa, batoane, geluri, fructe uscate si un rucsac ce cantareste mult prea mult pentru gustul meu incep urcarea. Ca si ieri decid sa o las moale, sa tin pulsul jos, azi nu va fi o zi deloc usoara.

Este aproape ora 13:00, sufar de caldura pe urcare, inca nu am ajuns in zona cu padure deasa si constat ingrijorat ca consum mai multa apa decat am estimat, in ritmul asta nu o sa fie bine. Umbra padurii ma racoreste si ma mai linistesc, cu reticenta imi umplu bidonul dintr-un parau/torent/balta, dar dupa ce beau prima gura nu ma mai opresc si-l termin, il umplu iarasi si, revigorat, continui la deal, iar am ramas ultimul.

Primul popas al zilei, pana la iesirea-n creasta, mancam si, cu un ochi la urcarea “spre cer”, inca mai avem chef de glume, incepe balul!

Merg pe creasta de 2 ore, suspensia spate scartaie la denivelarile mai mari, tija de sa scartaie la fiecare pedala, pedala dreapta scartaie la fie care apasare, “scart, scart, scart” ca un Aro rabalagit, de genul celora care le intalnesti aici, ma tarasc scartaind la deal, sunt mult in urma grupului. Nu prea mi-e bine, simt ca ma incearca o durere de cap si, cumva, simt ca ma paste o criza ca cea de anul trecut sper ca este doar creierul meu parsiv.

Nu mai pot sa pedalez prin “mizeria asta de traseu” (dupa cum ar zice Ion) si o iau la pas, gandul imi zboara departe, poate chiar prea departe. Imi aduc aminte de ceva povestioara cu doi colegi de scoala ce vopsesc niste greieri si unul din ei este nemultumit ca s-a ales doar cu cei neinteresanti, cu picioare verzi, imi arunc privirea in fata rotii si exclam surprins:

– Un greiere vopsit cu picioare verzi!
– Tipule, delirezi! Imi replica Tafu’ ca trezit din somn.
– Ba esti prost, uite-l acolo!
– E o LA-CUS-TA!
– Ce lacusta interesanta, n-am mai vazut.
– Esti praf!

Praf … de ce sunt atat de “praf”? Ma uit la ceas, ora 15:00, de prost sunt atat de praf, n-am mancat decat niste fructe uscate de la micul dejun, imi vine sa ma iau la pumni. Baietii ma asteapta, facem un pic popas unde servesc rapid un gel si un baton (doza de soc), imi schimb hainele caci cam bate vantul si nu mai e soare.

Vf Iezer este ascuns intr-un nor, seamana cu Mount Doom si eu ma simt ca Frodo, nu, nu ma simt scund si cu picioare mari, ma simt al naibii de obosit si imi e cam frig, nu trebuia sa fie cald in Mordor?

Au trecut 20 de minute de cand am mancat si incep sa ma simt mai bine, “tin pedala” peste niste pietre mari si Tafu’ topaie ascultator peste ele. A dat soarele, imi e din ce in ce mai bine, topai cu Tafu’ din piatra-n piatra, este chiar distractiv.

Ma ajunge o masina de teren, opreste langa mine, il salut si-mi spune ca se apropie o furtuna urata, aratand spre Vf Iezer ascuns in nori, ii multumesc si-i dau inainte, se pare ca muntele o sa joace murdar pana la urma.

Urc in viteza o portiune dificila pana unde ma asteapta baietii si Marc imi zice “Nici macar nu gafai!”, ma simt de milioane!

Gata, am ajuns! Suntem la curcea din dreptul lacului Iezer, s-a terminat urcarea. Intr-un gest de dramatism extrem imi vine sa arunc verigheta (fiind singurul inel ce-l am la indemana) in lacul ce se vede cateva sute de metri mai jos. Dar, fiindca cea mai putin catastrofala urmare a acestui gest nesabuit, ar fi sa o recuperez, o las acolo unde e si mi-l alung pe Tolkien din creierul privat de oxigen.

Coborarea este de nedescris, zbor cu Tafu’ peste poteci abrupte si alunecoase, ne avantam prin gramezi de pietre instabile, atacam frontal portiunile din ce in ce mai dificile, flawless! Facem cateva pauze sa las franele sa se raceasca, le-am impins peste limita si au nevoie de cateva momente de respiro.

Ajunsi la asfalt ne rasplatim cu un Pepsi, eu, si o bere fara alcool, Tafu’, si rulam pana pe baraj unde ne imbarcam in masini.

Am incheiat o zi superba, un traseu de nedescris, ma incearca sentimente de bucurie si de tristete in acelasi timp, simt ca am fost un adversar pe masura muntelui de data aceasta dar mi-as fi dorit sa nu se termine.

 

Ziua 3 – Purgatoriul “bancuta and beyond”

Dupa nebunia de ieri ma trezesc cu greu si presimt ca ziua de azi nu va aduce nimic bun.

Luam micul dejun si incepem urcarea pe traseul de la Trofeul Muscelului, cand se termina asfaltul Marc ne roaga sa-i ducem rucsacul pana sus, el urmand sa incerce sa-si bata recordul pe sectiunea asta, cum eu inca ma cert cu zacusca de la micul dejun si nu prea am chef de pedalat, ma ofer voluntar.

Un scurt pushbike si incep sa-i dau la deal cu 2 rucsaci in spate, ca “motorul de Brasov” foaie mica, pinion mare, fara graba. Sf Pedalie (ocrotitorul biciclistilor) se pare ca are grija de noi astazi si, pe coama dealului, adie vantul iar soarele nu arde aproape deloc. Ne regrupam la reguram la bancuta, scap de rucsacul suplimentar si incepe “beyond-ul”.

Prima bucata, este versiunea demo, o zona de pushbike de “doar” 20 de minute urmata de o coborare interesanta, dar pushbike-ul mi-a taiat tot cheful de dat cu bicla si nu reusesc sa-mi intru in “flow” pe coborare.

Acum urmeaza adevarata urcare, purgatoriul unde sufletele biciclistilor trebuie sa sufere pentru toate datile cand s-au plans ca o urcare este prea dificila/abrupta/tehnica. Timp de aproape 2 ore am impins Tafu’ pe panta alunecoasa si uscata. Soarele ne arde, nu este nici un copac in jur, Sf Pedalie pare ca ne-a intors spatele. Amaraciunea si chinul urcarii este alinat de tufele bogate de zmeura pe langa care trecem, dupa un timp nu ma mai atrag nici astea, simt o durere ascutita in genunchiul stang, vreau sa se termine!

Ma adun si fac ultimii metri spre Vf Dobrias pe bicicleta, macar in poze sa dau bine. Aici e frig si bate vantul, ma imbrac, mananc ceva, facem poze, nu am chef de nimic. Marc ne anunta ca de aici este doar la vale, mai putin portiunile pe care trebuie sa urcam, evident. Nu reusesc sa ma concentrez deloc pe coborari si urcarile le fac pe langa bicicleta, chiar nu este ziua mea. Un fals-plat pe culme cu peisaj de vis ma face sa uit cateva minute de gandurile negre. Ajut un cursant sa schimbe o camera gaurita, ne regrupam si Marc ne spune ca urmeaza o poteca foarte frumoasa, nu prea imi vine sa cred ca ma mai poate incanta ceva, ma insel.

Ma avant pe poteca in usoara coborare si iau ceva viteza, pedalez in forta pentru a-mi pastra intertia peste radacini, incep sa zambesc. Poteca intra in padurea de brad unde tocmai a plouat, aerul rece, mirosul de cetina si de pamant umed imi asalteaza simturile, poteca este superba si ma tine in priza, s-a terminat Purgatoriul si am ajuns in Rai! Trail-ul se termina cu o portiune dreapta si neteda cu vedere de sus spre barajul Rausor, aici facem pauza, incepe coborarea. Zbor din nou cu Tafu’ pe suprafata instabila, pantele abrupte duc franele la limita, ma opresc sa le las sa se raceasca, miros puternic a metal incins. Pe ultima bucata a coborarii impartim drumul cu un torent, apa si namolul zboara in toate partile, gonim peste pietre, sar de pe un pod rupt, Tafu’ imi asculta fiecare comanda si reactionam la tot ce arunca traseul in fata noastra, urcarea prin soare este doar un vis urat acum.

Rulam pe asfalt spre casa, incepe sa picure, Sf Pedalie ne-a ocrotit pana am ajuns in siguranta la asfalt, pe masura ce ne apropiem de casa ploua din ce in ce mai tare, in sat a plouat torential, rotile ne stropesc la fiecare balta, in curand tot drumul este o mare balta. Cu ultimele puteri pornim o cursa ad-hoc, pe asfalt, ma pozitionez strategic in plasa unui “concurent” si castig la sprintul final. Uzi, obositi dar cu zambetul incheiem ultima zi din MTB Skills and Boot Camp – Level 2.

Acum cand scriu aceste randuri si retraiesc fiecare moment din ultimele 3 zile din scaunul de birou confortabil, cu aerul conditionat “adiind” la 23C realizez ca nu as ezita nici macar o clipa in a le schimba pe caldura si durerea de pe urcarea din ziua 3 sau pe sentimentul neputinta de pe urcarea spre Vf Iezer.

Iti multumesc Marc pentru  cele 3 zile de vis, 3 trasee epice pe care nu o sa le uit prea curand.