Cand te aliniezi la start privind increzator spre viitor si sperand sa nu termini ultimul sigur or sa se intample numai lucruri bune.

Stiam ca o sa fie namol, toata lumea stia ca o sa fie namol, dar eu unul nu ma asteptam sa fie atat de groaznic, sincer sa fiu nu stiu cum ma asteptam sa fie.

Se da startul, pedalam ca apucatii pe strazile din Avrig, apoi pe camp, apoi pe asfalt pe prima urcare. Cum Tafu’ nu exceleaza pe asfalt si cum eu nu excelez de nici un fel bag capul intre umeri si pedalez la deal incercand sa nu bag in seama faptul ca (iarasi!) ma depaseste toata lumea pe asfalt. Iesim de pe asfalt pe pamantul moale apoi intram in padure, rotile se umplu repede de noroi si frunze asa ca o luam la pas, sigur e mai bine mai incolo!

Incepem o coborare luuunga pe o poteca lata / drum forestier ce da intr-o pajiste, apoi iarasi padure.

– Tafule nu ai mai vazut ceva marcaje?
– Nu, dar uite ce de urme de roti de bicicleta, da-i pedala.

Cand a devenit evident ca am pierdut traseul mai dau peste 2 nefericiti in aceeasi situatie asa ca ne intoarcem frumusel si cautam traseul, il gasim intr-un final, cu un bonus de 5km la bord.
Traseul este usor la vale pe un drum forestier, namolul este alunecos dar ma descurc. Surprindem 2 oficiali de pe traseu care ne intreaba de unde venim, de la naiba venim, era prea scurt traseul si am zis sa mai facem o bucla.
Prima coborare grea a zilei, bai nene, era grea si fara sa fie namol, cu namolul framantat de cei 200 de oameni dinaintea mea a devenit imposibila, punctand din loc in loc reusesc sa scap nevatamat si fericit ca am depasit 2 concurenti pornesc la deal.
Pedalez la deal in plin soare, e cald, umiditatea la cote maxime, confortul la cote minime se vad 2 rideri in zare, bag iarasi capul intre umeri si incep sa pedalez pe urmele lor.

– Tafule uite niste biciclisti adunati acolo!
– … sunt niste vaci
– Bine ca esti tu destept!
E prea cald si cei 2 neuroni care mai functioneaza se cearta intre ei.

Ajung din urma riderii si ne taram spre punctul de alimentare, aici unul renunta si plec impreuna cu celalalt la deal. Impingem resemnati la biciclete si-i spun ce frumos e sa pedalezi prin padure, mormaie ceva despre cat de praf suntem si ce frumos e traseul, suntem namol as adauga eu.
Dupa un timp apare inchizatorul de traseu care ne anunta solemn ca suntem ultimii, ceilalti rideri din spatele nostru au abandonat, nu stiu daca sa ma panichez ca termin ultimul sau sa-i invidiez pe cei care au abandonat ca nu se mai chinuie.
Traseul este in usoara coborare pe malul unui parau, acum, cand scriu randurile astea, imi dau seama cat de distractiva ar fi trebuit sa fie bucata aia, atunci eram doar bucuros ca nu trebuie sa mai pedalez atat de mult si incercam sa negociez poteca plina de namol si radacini alunecoase.
Cu voia providentei reusesc sa termin ultima urcare, sunt anuntat solemn ca de aici e doar la vale, nici nu am curaj sa ma bucur. Colegul de suferinta a disparut, estimez ca are cam 30-60 de secunde in fata mea, sunt clar ultimul, sper sa-l prind pe coborare si sa recuperez pe cei 12km de plat de la final.
Pe singura bucata de poteca batatorita, dreapta, o minune de poteca il vad mergand pe langa bicicleta.
– Ce ai patit?
– Mi-am rupt clavicula, zise el, aratand spre ceea ce era fara nici un dubiu un os fracturat ce impingea in piele.

PA-NI-CA! Ii iau numarul de telefon si pornesc ca alergat de toti diavolii. Cobor repede pe poteca alunecoasa, imi asum riscuri, si ma trezesc pe jos cu mansonul drept si maneta de frana infipte in namol. Nu stiu cum am cazut, nici nu stau sa aflu, ma adun si continui coborarea.
Dupa aproximativ 1km ajung la un oficial, ii povestesc de colegul in suferinta si ii dau numarul acestuia de telefon.

Buuun, deci operatiunea de salvare a colegului accidentat a inceput, oricum nu mai pot sa ajut in nici un fel, asa ca sa continuam sa termin triumfator pe ultimul loc.
Nu ies bine de pe ultima coborare in camp ca ma trezesc langa mine cu unul dintre cei 2 concurenti rataciti, se pare ca nu abandonase.
Pentru ca urmeaza 12km de plat si multi din ei pe digul de pe malul Oltului cadem de acord sa ducem trena pe rand si sa terminam impreuna. Ma ofer sa duc trena primul, bag capul intre umeri si pornesc, dupa ceva timp ma uit in spate si-l vad la aprox 10m in spatele meu. Se pare ca nu se poate tine dupa mine pe plat cu bicicleta cu roti de 26″ si-mi spune sa ma duc inainte.
Macar nu-s ultimul, nu ca asta ar trebui sa ma incalzeasca cu ceva. Pe finalul digului incepe sa ploua, mai intai usor, apoi torential, fix ce-mi lipsea. Impreuna cu ploaia a venit si vantul, din fata, evident, repet schema cu bagat capul intre umeri, vreau doar sa se termine.
In ultimii km traseul trece prin cateva paraie, stiam asta de data trecuta, acum au ceva mai multa apa, nu ca ar conta la cum ploua. Drumul pe care este traseul pare ca intra intr-un parau / rau de-a binelea, lat de vreo 7-8m si adanc de 1m pare.

– Asta e, daca pe aici e traseul, pe aici merg.
– Da, daca pe acolo e traseul, trebuie sa intri in apa, imi confirma Tafu’.

Un fluier strident ma trezeste din halucinatiile mele acvatice si oficialii ma indruma pe traseul ce urmeaza malul raului pana la un pod, era sa-mi inec si singurul neuron functional.
Strabat cu viteza luminii in cupru ultmii metri ai traseului prin curtea palatului Brukenthal si inchei calvarul dupa 04:49:44 pe locul 122 din 125 de concurenti, macar nu am fost ultimul.
Urmeaza sa evaluez avariile suferite de Taf si sa vad ce invataminte pot trage din toata aventura asta.
Multumiri organizatorilor si voluntarilor pentru traseul spectaculos si pentru ca au indurat ploaia torentiala ca sa indrume si ultimii rataciti catre linia de sosire.